Tip-tirip-tirip-tirip-tiriiiiiip…. Un pusti elegant, pus pe sotii, sportiv, caruia ii plac masinile de curse… …si portocaliul…. ….si-o topeste pe mamica lui cu nazdravaniile, cu felul lui curios, curajos, de a cauta aventura, noutatea, bucuria rotilor care se invart, a motoraselor care zbarnaie, a masinilor care pot sa te duca cu cea mai mare viteza catre visele tale. Tu ce visai cand erai mic? Cat de tare ai alergat dupa visele tale? …. Dar acum? Ce visezi? Ce stii ca e posibil? Ce stie copilul acela, si n-a uitat niciodata? Cat de mult vrei sa te joci azi? Si ce creatii fantastice poti aduce in realitate din joaca si curiozitate?
Realitatea s-a schimbat. Eu m-am schimbat. Vad crapaturile din coaja pe care o luam de buna, definitiva si perfecta. Le vad, le simt, se desfac pe zi ce trece mai mult, si mai mult, si mai mult. Si cate o raza, si cate doua, si cate trei strabat prin crapaturi, si ma uimesc si aproape ma orbesc cu stralucirea lor. Si cu toate astea…oare de ce tot ma straduiesc sa tin de coaja asta? De ce tot lipesc si pe ici, si pe colo, ca la crapaturile unei case vechi, reparate cu balegar? Cand stiu ce-i inauntru? Oare cata energie folosesc sa alerg de jur imprejurul bubei, sa mai pun lipici, sa mai tin laolalta oalele sparte? Ce stiu? Ce-i prea mult? Ce-i prea de tot? Ce-i prea orbitor din stralucirea mea? Si cum ar fi sa las sa crape cojile, si sa las creatura pe care atat am plamadit-o sa iasa? Asa…prea de tot, si prea mult, si prea-prea, cum e ea? Cum ar fi? Ma intreb
Buna dimineata doamnelor si domnilor, Va vorbeste Capitanul! Vaporul Constiintei a plecat din port Voi ce si pe cine mai asteptati? Vreti sa va alegeti pe voi azi? Doar azi? Cum ar fi sa faceti o asemenea aroganta??
Multa vreme am crezut ca ce-mi doresc este sa am… Asa, si pe dincolo. Si pe masura ce le-am bifat pe toate, …sau deh, aproape pe toate, ceva tot bazaia acolo. Ceva tot…nu era complet. Pana cand tot globul perfectiunii mi s-a spart in cap 🤣🤣🤣 Si atunci am deschis ochii, si m-am uitat: Daca inca mai sunt aici, atunci vreau sa-mi si placa viata mea. Si am inceput sa descopar viata din A fi. Pas cu pas, sau salt cu salt. Si tot…nu pusesem inca punctul pe I. Cum imi doresc sa arate viata mea? Din ce spatiu imi doresc sa o creez? Atunci cand vad lumina din ochii oamenilor, atunci cand ajung la ceea ce sunt cu adevarat, pentru mine e un miracol in lumea reala. Chiar daca intrevad asta o secunda, chiar daca aleg sa functioneze toata viata din spatiul lor, o data ce ai intrat in spatiul tau, o data ce ai gustat din cupa de lumina a fiintei, nimeni si nimic nu-ti mai poate lua asta. Stii ca spatiul asta e cine esti, si ca poti sa fii asta in fiecare secunda, indiferent ce se intampla in exterior. E un adevar care…te traieste. Te anima, te motiveaza, te misca si te impinge inainte. De acolo…nu mai este cale de intoarcere. Si am zis: ASTA! Asta este energia, asta este spatiul din care imi creez viata! Stiu ca am venit cu un dar, si oricum ar arata, oricine s-ar impotrivi, oricum se va intampla, cat sunt aici, voi lasa darul asta sa straluceasca, si voi face tot ce pot si tot ce stiu, sa nu-mi mai stau in cale. Pentru ca ceea ce sunt e mai mare decat mine. Ceea ce sunt nu e numai pentru mine. Ceea ce sunt e lumina care vrea sa fie exprimata. Si asta vibreaza in fiecare dintre noi atunci cand lasam barierele jos si pacalim mintea sa plece la plimbare. Cand nu mai exista daca…atunci, nu mai exista, cum, de ce, si nu se poate. Ce-i dincolo de toate astea? N-ai cum sa nu recunosti oamenii care mai dau cate un val la o parte de pe inconstienta. Si in viata mea au fost multi. Dar unul dintre cele mai mari suturi in fund spre constiinta le-am primit, cu o blandete care ma socheaza si ma misca de fiecare data, de la o zmeoaica. Am vazut-o, si mi-am zis ca poate sa ma zdrobeasca sub degetul de la piciorul mic. Am vazut-o cat e de puternica. Stiam, ca daca ar vrea, ar putea. Dar cu fiecare interfata pe care eu credeam ca o pacalesc, ea mi-a aratat miezul fiintei ei: Sunt aici. Uite-ma. Si nu numai atat. Uita-te, si tu esti aici, dincolo de scuturile astea, pictate frumos, sau mai putin frumos, scrijelite cu briceagul altcuiva, intr-un avant de “asa facem noi”. Lasa barierele jos. Uita-te la tine prin ochii mei. Da-ti voie sa vezi ce vad si eu. Dincolo de toate astea, esti TU. Ca un soare ce nu arde, ca un copac, ca un animalut curios, si jucaus. Am iubit-o si am urat-o in acelasi timp. Pentru ca m-a impins. Pentru ca nu mai pot sa spun NU STIU. Pentru ca nu mai pot sa spun NU POT. Pentru ca nu mai pot sa imi spun NU mie. Pentru ca a fost dispusa sa lase totul la vedere, fara filtre, fara bariere, fara “pe aici nu se trece”. Pentru ca nimic din mecanismele mintii mele nu are de ce sa se agate, si se topeste instantaneu. Pentru ca stiu, ca daca scot toate armele din lume, am in fata mea un adversar pe masura. Si da, cand vreau sa functionez din recunostinta, astea sunt “locurile” unde ma duc. De aici imi creez urmatoarea zi. O sa fie o zi cand n-ai sa ma mai iubesti. Si va fi ok. Oare pot duce aripile astea magnifice de dragon pe care le-ai pus pe umerii mei, Selena? Stiu ca DA, orice ar fi. Si-ti multumesc 🐉
Percepeti schimbarea? Lumea a schimbat macazul, iar reperele vechi sunt din ce in ce mai slabe. Folosim prea multa energie ca sa mentinem o realitate ce nici nu functioneaza pentru noi, ci mai mult impotriva noastra. Noi suntem cheia catre viitor. Cat mai tinem cu dintii de vinovatie? De a fi gresiti, de a ne face mici si terni? Cat mai tinem sacul asta gaurit peste stralucirea care suntem?
Maine incepem o serie de zoom-uri magnifice, cu cele mai dinamice instrumente care exista. Indiferent unde doresti sa ajungi, instrumentele Access sunt supersonicul de mare viteza care te poarta prin Universuri de posibilitati.
Stiu, suna prea frumos sa fie adevarat, dar daca…? Aveti curaj sa incercati?
